Dau iarna pe mina lu’ Ani!

Astazi, pe Muresenilor, pe colt, linga Rectorat m-a abordat un pusti: „Luati un ghiocel, luati niste ghiocei!. L-am privit buimac pe copilul de vreo 10-11 ani care imi intindea doua cosulete cu niste fire de ghiocei piperniciti, degerati, si i-am spus grabit: „Nu, e prea devreme inca!. Si am trecut mai departe. Dupa citiva pasi m-au apucat mustrarile: „Ce-o fi fost cu mine de am fost asa artagos cu baiatul asta? Ce raspuns a fost asta?. Nu, nu m-am intors din drum, dar toata ziua mi-a parut ca nu am cumparat ghioceii aia. Si chiar, ce raspuns timpit! Cum adica sa fie prea devreme?! O data i-am risipit copilului aluia un dram de speranta, apoi mi-am risipit mie alt dram de speranta. Nu e deloc prea devreme! E tirziu chiar! Am cautat prin arhiva genunchiului lumii si am gasit ca pe 1 februarie, anul trecut, deja aveam pusi niste ghiocei intr-un pahar, la geam! Si anul trecut ma simteam tras pe sfoara, ii acceptam cu jumatate de gura si credeam ca-i o intimplare. Astazi realizez ca desi i-am refuzat as fi vrut sa ma bucur de ei de fapt. Aproape ii accept fara retineri. La anu' cred ca voi da tircoale locului aluia cu vinzatori de ghiocei chiar cu citeva zile mai devreme, stiu eu prin 29-30 ianuarie. Ii voi astepta. Da, voi fi primu' care va cumpara la anul ghiocei (daca nu cumva vor aparea si mai repede, poate pe 27 sau 28 ale lui ianuarie!). Anul asta am ratat… Am fost arogant cu primavara. Stiu, o sa mai ninga cu zapezi sterpe, neconvingatoare, Si acum un an sfirsitul de februarie era plin de zapada… Dar nu mai e mult… Si pina una alta o sa dau iarna asta pe mina deloc feminina a lui… Ani. Suntem incompatibili, clar!